Uneori este atât de dificil încât parcă este…..imposibil……dar…

Dar…totuși…. Cum să rezolvăm conflictele?

Nu vrea să mănânce. Nu vrea să se spele. Se trezește în fiecare noapte. Vrea să-l ții brațe fix atunci când ai mâinile ocupate cu diverse lucruri. Spune prostii. Nu te ascultă deloc….Iată atâtea și – atâtea cauze care duc la conflicte! Atâtea situații critice de controlat!

În aceste momente de criză, latura afectivă ia ușor locul laturii raționale. Un copil care se tăvălește pe jos, care spune mereu ”nu”, care te sfidează fără  rușine e insurportabil. E cât se  poate de firesc să fii cu nervii la pământ. Mai întâi, reziști ce reziști, după care explodezi.

Furia nu face bine…..nimănui

Există două feluri de încercă să ieși dintr-un conflict cu un copil: recurgând la forța sau apelând la rațiune. Dacă adultul se lasă dus la val și răspunde la țipete, atunci furia atinge cote ridicate. Nici să nu te gândești că așa îl faci să tacă, pierzi din start. O să fiți amândoi epuizați, iar tu vei avea cel mai mult de recuperat după toată povestea!

Furia părintelui ca raspuns la furia copilului n-are niciun efect educativ. În felul acesta, nu-i vei da un bun exemplu.”Dar și mama țipă.” E drept, oboseala și stresul de la serviciu, grijile de zi cu zi nu predispun la calm, dar copiii, oricât te-ar scoate din sărite, nu trebuie să fie victima tensiunilor dintre cei doi părinți. Dacă nu te poți controla, riști să rostești vorbe dure la adresa copilului. ”M-am săturat, nu mai pot”, ” Dacă o ții tot așa, plec.” , ” De ce am vrut un copil?”, ” Asta chiar o să-mi mănânce zilele?” – iată câteva reacții verbale care pot răni un copil pentru multă vreme. Ca să nu vorbim de jigniri.

Cum să rezolvăm?

Dacă recurgi la forță nu rezolvi nimicCum să rezolvăm conflictele?

Societatea din ziua de azi, condamnă pedepsele corporale. Violența nu este o metodă de educație. Firește, o palmă la fund are, la început, o calitate: îl face să se simtă vinovat. Iar în cazul celui mic, are efecte negative, nu-l face pe copil să-și schimbe atitudinea, acesta acționând sub influența instinctului pe care rațiunea nu-l poate stăpâni; pedeapsa corporală îi dă copilului imaginea unui părinte violent și îi poate da impresia, pe termen lung, ca violența fizică e îndreptățită. Evident ”te descarci” și te eliberezi de presiunea și de stresul pe care le-ai acumulat. Dar e un semn de slăbiciune, de incapacitatea de a gestiona siuația. Așa stau lucrurile.

Dacă recurgi la forță nu înseamnă că și  dai dovada de forță. Problemele nu se rezolvă în felul acesta. De exemplu: cel mic face mofturi și nu vrea să mănânce. Dacă îl forțezi, poate că o să înghită câteva linguri de mâncare, dar riști să provoci un efect de bumerang; copilul se va opune în mod constant și uneori, se va alege cu tulburări alimentare la adolescență.

Soluția ideală de a încheia un conflict!

Și unde e rațiunea în toată povestea? E bruscată, epuizată, plină de nervi și demoralizată. Dar dacă am îmblânzi-o? Încercând să calmăm pe toată lumea. Sigur, este ușor de zis.  Firește copilul nu trebuie jignit, bătut, umilit, dar nici autoritatea părintelui nu trebuie încălcată. De multe ori, copilul nu-și poate controla furia, ciuda sau dorințele. La 3 ani, vrea o bomboană imediat, dorința sa fiind o urgență absolută. Nu poate aștepta pentru că nu știe ce-i noțiunea timpului. În schimb, părinții au, de regulă, capacitatea de a-și stăpâni propriile sentimente. Mingea e în terenul lor. Asta  nu înseamnă să renunțe, ci să dea dovadă de răbdare, de încredere și fermitate.

 

Sporrrrr